Dialog cu sinele: eul fragmentat
(Poem filosofic de Corina Junghiatu) 
Am pătruns în mine ca într-un oraș pustiit,
un labirint cu fațadele prăbușite, 
iar eu… 
o peregrină printre rămășițele
sacralități ce mi-a fost cândva destin.

“Cine ești?”, șopti o umbră ascunsă,
dintr-un colț unde stau nemișcate 
toate speranțele spulberate, 
toate versiunile mele neîmplinite. 
„Sunt doar o reflexie,
un ocol al luminii în oglinda neființei,
sunt ceea ce n-am fost și n-am încetat să caut.” 

A urmat tăcerea. Apoi ecoul.
Apoi un Eu, al Doilea Eu, al Treilea… 
Toate straturile mele au început să vorbească în cor:
cel care râde,
cel care plânge,
cel care visează,
și cel care scrie:
„Nu mai fugi de tine.
Eul tău fragmentat nu e o greșeală.
E simfonia ta de întrebări, de disonanțe,
de pași nesiguri către armonie.”

Atunci m-am înțeles, 
o iertare blândă, ca aburul dimineții
ce urcă din văile nepăsării,
m-a cuprins…
pentru eurile rătăcite,
pentru dorințele ce au înflorit și au căzut fără rod,
pentru cuvintele ce au rămas nerostite
în miezul unei bezne. 
Căci sensul nu e să devii perfect,
ci să devii întreg.

Și a merge nu e drum, ci revelație, 
durerea pașilor e liturghia căutării,
drumul fără capăt e altarul nevăzut,
iar fiecare Eu pierdut
nu e decât un înger orb
care așteaptă
să fie din nou luminat.

**********

Dialogue with the Self: The Fragmented “I”
(A Philosophical Poem by Corina Junghiatu)

I entered myself as one steps into a forsaken city,
a labyrinth of crumbled facades,
and I…
a wanderer among the remnants
of a sacredness that once was my destiny.

“Who are you?” whispered a hidden shadow
from a corner where lie unmoving
all shattered hopes,
all my unfulfilled versions.
“I am but a reflection,
a detour of light in the mirror of non-being,
what I have never been, yet never ceased to seek.”

Then came silence. Then the echo.
Then one Self, a Second Self, a Third…
All the layers of me began to speak in unison:
the one who laughs,
the one who weeps,
the one who dreams,
and the one who writes:
“Run no longer from yourself.
Your fragmented self is no error.
It is your symphony of questions, dissonances,
of hesitant steps toward harmony.”

Only then did I understand,
and a gentle forgiveness, like morning mist
rising from the valleys of indifference,
embraced me…
for all the lost selves,
for the desires that bloomed and bore no fruit,
for the words that remained unspoken
in the heart of a darkness I chose to dwell in.
For the meaning is not to become perfect,
but to become whole.

And to walk is not a journey, but a revelation,
the pain of each step a liturgy of seeking,
the path without end a hidden altar,
and every lost Self
is but a blind angel
awaiting
to be lit once more.